Vine un moment când renunți la motocicletă

În afară de faptul că întotdeauna mi-a plăcut să fac lucruri mai altfel decât toată lumea (acesta fiind unul dintre motivele pentru care am făcut liceul militar și am ajuns inginer genist), după ce am făcut școala de șoferi și mi-am dat seama că mașinile sunt imense și mi-e frică să conduc, am ajuns la concluzia că o motocicletă ar fi numai bună în București.

Locuiam în Drumul Taberei și cine stă acolo știe că dimineața sau după-amiaza e imposibil să te miști cu mașina sau cu transportul în comun, iar eu trebuia să ajung pe undeva prin Rahova. Eram încă studentă așa că mi-am convins tatăl să-mi ia o motocicletă. Un Marauder de 250 am zis că e destul pentru o începătoare. Și a fost, dar era cam micuță și joasă totuși pentru înălțimea mea. Am schimbat-o cu ceva mai mare și mai solid. Ideea cu motocicleta nu a fost deloc rea, m-am descurcat foarte bine prin trafic (mai ales printre mașini la semafoare) și am scăpat fără accidente.

Totuși, în mare parte, atunci când îți iei (mă rog, îți ia tati) motocicletă la 20 de ani, știi că vine într-o zi momentul în care trebuie să renunți și să treci la patru roți.

Al meu a venit pentru că m-am măritat și am copii. Nu îmi mai era utilă, era strict ceva ce ținea de distracția proprie, ajunsese să stea mai mult parcată. Nu, nu sunt genul pasionat de motoare căreia iî curg balele după motociclete și nu am visat la drumuri lungi și plecat hai-hui cu motorul, pentru că cine are așa ceva și e sincer, va recunoaște că în afară de senzația de “ce cool sunt pe motor” și adrenalină, e foarte incomod să mergi cu așa ceva ore întregi. Dureri de mijloc sau de mâini, vânt care suflă tare în tine, cald de mori vara, frig de mori toamna și cari mereu o tonă de echipament incomod.

Pot spune cu mâna pe inimă că mi-a ajuns și sunt recunoscătoare că nu am pățit nimic în anii de motociclism. Îmi e dor uneori de senzația aia de mers pe două roți, dar nu dau pe afară.

După ce am scris asta mi-am dat seama cât de repede a trecut timpul și am ajuns la momentul ăla în care credeam eu că voi renunța la “distracția” mea. Chestia asta mă face cumva să mă simt ca un adult matur, dar pentru scurt timp. În rest, oare numai eu mă simt la fel de la 20 de ani încoace? Nu prea îmi percep vârsta în vreun fel, decât atunci când trebuie să fac pe adultul în preajma copiilor.20150417_185435


Comentarii

Scrie un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *